Algoritmul nu te urăște, doar nu te cunoaște

Explicația cea mai răspândită pentru „piesa mea nu merge nicăieri" e că algoritmul te penalizează. Că trebuie să postezi la ore anume, că te îngroapă dacă pui link în descriere, că sistemul favorizează pe cine plătește.

Aproape nimic din toate astea nu contează. Ce contează e mult mai plictisitor și mult mai important: în ziua în care urci o piesă nouă, sistemul nu are absolut nicio informație despre ea.

Ce știe un sistem despre o piesă nouă

Merită să ne uităm la asta concret. Când o piesă intră într-o platformă mare, ce se poate afla despre ea în primul minut:

Cine a urcat-o. Cât durează. Ce gen a bifat artistul. Cine e artistul, adică ce s-a întâmplat cu piesele lui anterioare, dacă există. Și cam atât.

Nimic despre calitate. Nimic despre cui i-ar plăcea. Nimic despre ce ar face un om după ce o ascultă. Sistemul nu ascultă muzica în sensul în care asculți tu; nu are cum să judece dacă e bună.

Din lipsa asta de informație rezultă totul. Un sistem care nu știe nimic despre o piesă nu poate decât să o testeze pe un grup mic și să se uite ce se întâmplă. Testul ăsta e momentul în care se decide, în bună măsură, ce urmează.

Ce se măsoară, de fapt

Nu se măsoară dacă piesa e bună. Se măsoară comportamentul oamenilor care o aud.

Au ascultat-o până la capăt sau au sărit după opt secunde. S-au întors la ea. Au salvat-o. Au căutat artistul după. Au ascultat și a doua piesă.

Semnalele astea nu sunt un scor de calitate, sunt o predicție. Sistemul încearcă să afle un singur lucru: dacă o dau mai departe, oamenii vor rămâne sau vor pleca. Iar ca predicție, sunt surprinzător de bune.

Aici apare consecința pe care aproape nimeni nu o anticipează.

Cel mai rău lucru nu e să nu fii ascultat

E să fii ascultat de oamenii greșiți.

O piesă care ajunge la o sută de oameni cărora nu li se potrivește produce o sută de reacții negative: skip-uri rapide, sesiuni abandonate, zero salvări. Sistemul învață din asta exact ce l-ai învățat: că piesa nu ține oamenii. Iar concluzia nu se șterge când piesa ajunge, două zile mai târziu, la publicul potrivit.

Aceeași piesă, dată la douăzeci de oameni cărora chiar le place genul, produce douăzeci de reacții bune. E un volum de zece ori mai mic și un rezultat de zece ori mai bun.

De aici vine sfatul care sună greșit prima dată: la lansare, nu împrăștia piesa cât de mult poți. Trimite-o unde e deja căutată. Un grup mic și potrivit bate un grup mare și întâmplător, iar diferența nu e de nuanță, e de direcție. Am detaliat cum arată asta pe ore și zile în Ce se întâmplă cu piesa ta în primele 48 de ore.

Corolarul e la fel de incomod: grupul de prieteni care ascultă din politețe îți poate face rău. Nu pentru că ar fi rău intenționat, ci pentru că nu ascultă genul tău și se opresc la jumătate.

De ce genul contează mai mult decât pare

Într-un sistem care nu știe nimic despre piesa ta, singurul lucru pe care i-l dai tu explicit e categoria.

Genul nu e o etichetă administrativă. E instrucțiunea după care se alege grupul de test. Dacă e greșit sau vag, testul se face pe oamenii greșiți, iar rezultatul prost nu are nimic de-a face cu muzica. E o cauză a eșecului care se poate elimina în treizeci de secunde, și tocmai de aceea e frustrant cât de des rămâne nerezolvată. Detalii practice în Cum îți alegi genul.

Ce nu se schimbă cu trucuri

Orele de postare, hashtagurile, lungimea descrierii, faptul că ai pus sau nu un link: toate astea au efecte mici și temporare, iar cele mai multe dintre ele sunt folclor transmis de la un artist la altul.

Motivul e simplu. Un sistem de recomandare optimizează pentru retenție, nu pentru distribuție echitabilă. Nu poate fi păcălit să te împingă, pentru că nu are un buton „împinge" pe care să-l apeși pe furiș. Are doar predicții despre comportament, iar comportamentul nu se falsifică din setări.

Singurul lucru care mișcă predicția e comportamentul real al unor oameni reali. De asta primii ascultători sunt disproporționat de importanți, și de asta cine îi alege pe primii cincizeci face mai mult decât cine postează de cinci ori pe zi.

Merită spus și ce nu e vina algoritmului: faptul că nu ai unde să dai peste primii cincizeci de oameni potriviți nu ține de el, ci de cum e construit tot lanțul dinaintea lui. Am scris despre asta în De ce descoperirea muzicală e ruptă.

Ce facem noi diferit, și ce nu

Noi nu avem problema pornirii de la zero, pentru că nu clasificăm după popularitate.

Pe DiStage descoperirea pleacă de la oraș și de la gen, nu de la cifre. Un artist urcat săptămâna trecută apare în scena orașului lui lângă unul care e acolo de doi ani. Rotim ce se arată, ca aceiași câțiva să nu ocupe permanent primele locuri, și ținem cont de ce a văzut deja fiecare vizitator, ca a doua vizită să nu arate identic cu prima.

Nu e magie și nu rezolvă totul: dacă în orașul tău suntem la început, scena de acolo e mică, iar o scenă mică se vede. Alegerea asta, cu tot ce ne costă, e explicată în De ce am construit DiStage pe orașe, nu pe algoritmi.

Ce câștigi concret e primul strat de semnal: oameni care ascultă pentru că le-ai apărut în scena lor, nu pentru că un sistem a pariat pe tine.

Pe scurt

Algoritmul nu are o părere despre tine. Are o problemă de informație, iar tu ești, la început, informația lipsă.

Nu se rezolvă cu volum și nu se rezolvă cu trucuri. Se rezolvă dându-i, de la început, oamenii potriviți. Restul, sistemul îl calculează singur.